Era o zi de primăvară, dar nu una frumoasă și însorită. Ploua și bătea vântul și orice contact cu exteriorul se simțea ca o baie de cuțite reci. Toți încercam să stăm adăpostiți în confortul biroului călduț și să ne facem treaba în liniște.

La un moment dat apare șeful, care tocmai primise de la un client un telefon nu tocmai prietenos, și mă direcționează către locația respectivă, pentru o măsurătoare. Nemulțumirile nu aveau nicio legătură cu mine, dar eu eram singura, la ora aceea, care putea să tempereze momentul tensionat. Așa că, după ce am pus mâna pe telefon, pentru a obține informații despre locație, apelez la echipamentul de distracție (ghete de gumă, un pulover în plus, o umbrelă mai mare pe care o aveam la îndemână pentru situații de urgență) și pornesc la drum. Locația nu era foarte departe și, oricum niciun taxi nu m-ar fi dus până acolo, așa că nu am considerat, câțiva stropi de ploaie, un impediment.

Mergând cu pas grăbit, îmi făceam planul cum să termin cât mai repede măsurătorile, pentru că mai aveam și alte proiecte de care ar fi trebuit să mă ocup în timpul ăsta. Imediat ce trec de o clădire, însă, mă izbește un vânt atât de puternic din față, încât umbrela aproape că-și ia zborul, reușind cu greu să o balansez. O așez în fața mea, ca un scut de protecție, asemeni unui luptător în arenă. Pe una din mâini îmi atârna sacoșa cu instrumentele necesare, iar în cealaltă țineam umbrela cu putere, măcar să nu se rupă, că oricum de ploaie nu mă mai proteja. Mergeam așa, ca un soldățel, cu scutul înainte, și priveam doar în jos, la sacoșa care mi se tot lovea de picioare. Mi-a trecut prin gând să mă întorc, dar trecusem deja de jumătatea drumului. Pe marginea trotuarului zăresc un animăluț și zâmbesc! Înțelegeam să mă fi intâlnit cu o pisică sau un câine, dar chiar cu o broască în mijlocul orașului, nu m-aș fi gândit.

Ajung printre niște hale și aud lătrături care se apropiau din ce în ce mai tare. “Ei! Ce bine e că am umbrela! Am cu ce mă apăra!” Să nu vă imaginați că eram foarte liniștită când au ajuns lângă mine. Era clar că n-aș fi avut nicio șansă, singură în fața a doi câini destul de mari, așa că am apelat la tehnica deja testată în trecut : “Da’ țini-i cuțulică frumușel? Ți fați cuțulică? Țini-i cățel drăguț acolo? Ți fați țușchili, drăguțili?” Și am ținut-o într-o miorlăială continuă câteva minute, până i-am plicitisit atât de tare încât au abandonat procedura de alarmare. Oricum eram în continuare cu o mână în geantă, pregătită să le dau sandwichul meu pentru prânz :)))

Mai relaxată că am scăpat și de experiența asta, intru pe aleea complet neasfaltată ce mă duce la ușa locației. După o ploaie de două zile și câteva mașini ce s-au perindat pe acolo, noroiul era mai rău ca la bunica pe uliță. Pășind ca o balerină, când pe-o piatră, când pe marginea unei bălți, ușor-ușor, ajung cu bine la destinație. Un domn care fusese trimis să mă aștepte acolo, se uită la mine cu o milă mai mult decât evidentă. Mult mai drăguț și clar mai puțin stresat decât șeful lui sau al meu, mă întreabă cu blândețe: “Da’ de ce n-ați venit mâine? Că mâine nu mai plouă. Ce diferență mai făceau, acum, câteva ore în plus?…”

Răspunsul meu… o grimasă expresivă, combinată cu un ridicat din umeri și o privire în gol… I-am povestit pe scurt excursia făcută și mi-a sugerat, pentru întoarcere, un traseu mai puțin anevoios. I-am mulțumit respectuoasă și ne-am îndreptat amândoi către încăperea care trebuia măsurată.

La finalul zilei, după toate peripețiile pe care le-am avut de înfruntat, m-am simțit ca un soldat care reușise să-și îndeplinească misiunea în ciuda tuturor.